Echipa noastră
La Teatrul Impuls, „echipă” nu înseamnă doar actori. Înseamnă un amestec de suflete, caractere și povești pe care nici măcar nu le-am putea inventa.
Avem un legionar rătăcit cu privirea, un Aiurel care uită tot ce prinde dar nu uită să-ți dea emoție, un DiCaprio mai brunet dar cu mizanscenă beton, un Crețu cu „th” care ar face comedie și din tragedii și un munte de om cu coloană șifonată, dar cu voce de radio.
Avem și energie moldovenească pe tocuri, o Barbie cu suflet de Cosânzeană, o lebădă neagră mereu întârziată dar imposibil de uitat, un vice cu suflet de Excel și cabluri în buzunar și, desigur, președinta care știe să dea și impulsuri…și ordine…și Word-uri.
Suntem echipa care știe să facă haz de necaz, să transforme deadline-ul în spectacol și să joace viața pe bune.
Pe scenă sau pe grupul de WhatsApp, reușim mereu să rămânem împreună – chiar dacă unii mai întârzie, unii mai ceartă…se mai ceartă,iar unii mai uită textul.
Asta e echipa noastră: un haos organizat, o familie teatrală și dovada vie că atunci când pui suflet, iese spectacol.
Lavinia Eiler
Președinta și alarma (cu snooze defect) a Asociației Teatrul Impuls.
Omul care scrie texte, regizează spectacole, inventează proiecte, face marketing (uneori subtil, alteori cu caps lock), contabilitate, pălăvrăgeală la radio, certuri și, bonus, atacuri de cord pe grupul de WhatsApp. Dacă nu trimite un document Word, trimite un avertisment. Dacă nu ceartă, sigur complotează un nou proiect. Dacă dispare, nu te bucura: revine cu un Excel și o listă de „lucruri de făcut ieri”.
E IMPULSivă din fabrică. Se hrănește cu cafea, deadline-uri imposibile și satisfacția de a zice „v-am zis eu”. Organizată doar în haos și calmă doar când doarme (teoretic).
Pare dură, rece și incomodă? Corect. Dar măcar nu promite că „va fi comod”, ci că „va fi gata”.
Legendele spun că dacă n-ai primit de la ea un „Lavinia și trei puncte de suspensie…”, încă nu faci parte din trupă.
(Și crede-mă, nu-ți dorești să le primești, dar nici nu scapi fără ele.)
Iubește scena, dar în culise îți dă senzația că ești într-un spectacol absurd scris de Kafka și regizat de Caragiale. „Dă cu parul” ca să împingă visele mai repede, dar jură că o face cu intenții bune.
Sub tot sarcasmul și toată furtuna, există un om care plânge la povești reale și care vrea să vadă lumea mișcându-se puțin mai frumos… și la timp, dacă se poate. Doar că nu prea are timp de plâns, trebuie să mai trimită un mail.
Silviu Dobre
Silviu. Sau Silvache. Sau Vice. Sau băiatul cu prelungitorul.
Un om, o strungăreață și vreo 70 de șepci. Pe care nu le poartă, dar le iubește. Le organizează, le mută, le etichetează… apoi uită unde le-a pus. Așa face și cu fișierele, parolele și cablurile de scenă.
Are infinite bilețele cu notițe păstrate de peste 10 ani, huse la huse, și colecții de cartonașe cu jucători de baschet pe care încă nu le-a desigilat.
Și multe hoodiuri de toate mărimile…dacă aveți nevoie, apelați cu încredere.
Despre teatru? El n-a ales teatrul, teatrul l-a ales pe el, într-o zi în care era liber la proiector, dar ocupat cu glume.
Așa a ajuns să cunoască toate colțurile scenei, mai puțin pe cele în care trebuie să joace serios. Acolo începe comedia, și tot acolo începe Silviu. E născut să joace personaje care au replici puține și impact mult. Preferabil comice.
E sensibil, tipicar, ușor căpos și mult prea atent la detalii.
Scrie versuri, editează, face roast, improvizație joacă, montează, creează — și din toate astea, iese mereu ceva care te face să spui: „Doamne, bine că-l avem.”
E singurul actor cu suflet de Excel. Organizează poeziile ca pe fișiere, fișierele ca pe sertare și visele… în foldere separate, cu parole.
Crede că e organizat până îl iei un pic mai tare și uită și cum îl cheamă. Sau care era parola de la Google Drive. Sau unde a pus cutia cu cutia cu cutia în care ce obiect era?
Adoptat de Impuls și promovat la „Vice” N-ai fi zis că joacă teatru, deși o făcea înainte ca noi s-o facem.
A învățat să dea play, dar și pauză. A pus ordine în haos, dar și haos în Excel. A râs cu noi, a fost acolo pentru fiecare fișier pierdut, fiecare cablu uitat, fiecare idee care n-avea loc… până a găsit el un spațiu.
Silviu nu caută luminile rampei, el le proiectează. Și deși glumește mereu că n-are talent… adevărul e că puțini știu să fie atât de om în tot ce face.
Denisa Onisie
Cu suflet de copil care încă mai crede în magie și cu forța unei femei care poate duce lumea-n spate zâmbind, Denisa e Cosânzeana trupei: face fețe să zâmbească (la propriu – pictează copii!), spune povești ca din basme, joacă din inimă și poartă roz cu diplomă. Barbie autentică, cu vocație de actriță și farmec cât o poveste bine spusă.
Fragilă la prima vedere, dar înăuntru – un munte cu miros de pudră de talc.
Vocea ei nu ridică tonul, dar umple sala când are ceva de spus.
Își cere scuze că a întârziat, că respiră prea tare și că și-a cerut scuze deja de 3 ori.
Fondatoare discretă – n-o să spună ea, dar dacă ești atent, o știi: e acolo din prima zi, cu inimă cât un drive-in și o răbdare cât o pauză de masă la McDonald’s.
Între basme și bugete, între Harry Potter și content online, Denisa jonglează cu grație. Când nu joacă, scrie. Când nu scrie, face campanii. Și dacă ai dat click pe un bilet fără să știi de ce… well, it’s her, she’s the problem.
Îi plac pisicile atât de mult încât dacă n-o găsești la repetiții, probabil adună vreun motan de pe stradă și-l convinge că ar putea juca în următorul spectacol.
În toată goana asta, dacă nu pică de somn, sigur pică într-un rol. Și nu oricum, ci cu tot ce e ea: blândețe, curaj, zâmbet și adevăr.
Pentru că Denisa nu doar se joacă frumos, simte frumos. Și dă înapoi, cu vârf și-ndesat.
În echipă e liantul delicat, omul care nu face valuri, dar fără de care barca n-ar mai merge drept. Denisa are un fel de a aduce liniște chiar și când totul arde. Și poate ăsta e adevăratul ei rol: să ne amintească că teatrul e, până la urmă, și tandrețe, și bucurie simplă.
Theodor Crețu
„Dă-mi două!” – așa zice Gabi din 12B. Dar și dacă-i dai două replici lui Theo, îți face comedie. Sau dramă, dar numai dacă se nimerește să nu-i iasă comedia. Adevărul e că la el, orice tragedie riscă să stârnească râsete.
E genul care ar aduce lumină și la un priveghi.
Crețu Theodor cu „th”, cum ține el să sublinieze, e singurul nostru șăptar și mai bine că e unul singur, pentru că dacă mai aveam patru, eram milionari și făceam stand-up în Las Vegas.
Cristiano Ronaldo al teatrului nostru, dar cu dribling scenic și pase scurte de emoție. Îl crezi când joacă…și pe scenă, și în viața de zi cu zi.
A fost fotbalist, luminist, recuziter, masinist, regizor tehnic, barman, femeie de serviciu și om bun la toate. Dar în toată lista asta, cel mai bine îi iese să fie actor.
Și să nu crezi că-l poți pune într-o cutie. Theo iese din tipare și dacă l-ai lega cu scotch. Are darul ăla enervant să facă publicul să râdă fix când se așteaptă mai puțin. Dacă ar fi plătit pe hohote, ar avea deja vilă la Monte Carlo.
A jucat în Deva, Giurgiu, București, Cluj, Reșița, Chișinău… și nu doar pe Google Maps. Cu lumini, cortine și spectatori care, de cele mai multe ori, au rămas și după pauză.
Theo e genul de coleg care îți dă impresia că improvizează și viața, nu doar rolurile. Uneori pare că n-are plan, dar ajunge mereu în picioare. Și aici e misterul lui: nu știm dacă e noroc, talent sau fler… dar știm sigur că e indispensabil.
La Impuls e titular. Fondator. Și, ca orice membru serios… dator.
Mihaela Godorozea
Moldoveanca noastră mândră cu accent imposibil de dublat, dar perfect de reținut. Te ia prin surprindere cu trei pași, o răsucire și hop, e deja în coregrafie.
Te fixează o secundă și știi că ai intrat pe teritoriul Godorozea. Când își dă ochii peste cap, nu știi dacă urmează o glumă, o dramă, o horă sau o interogare. Și cel mai probabil… toate.
E mai iute decât ai putea vreodată să-i spui: „Mihaela, stai puțin!”. Nu stă. Mihaela joacă, dansează, se agită, trăiește, râde, plânge și reușește, cumva, să-ți dea senzația că a fost peste tot. Și mai are și rimelul intact.
Pe scenă, e o bombă cu ceas și un suflet mare. Te face să râzi, apoi te lasă fără aer. Te atinge cu o replică și te lipește de scaun cu o privire.
E una dintre puținele actrițe care pot transforma replica „OMG” într-o stare de spirit. Carla știe. La Impuls, a învățat că timpul nu se organizează, ci se consumă cu sens. Și când ești parte din start, nici nu-ți vine să te oprești.
A învățat să dea tot – și uneori, să ceară și restul. De la public, de la colegi, de la sine. E Leoaică. Cu voce, trup, curaj și ochi de caprioară care, atenție, pot tăia mai adânc decât o replică bine rostită.
Mihaela nu joacă roluri. Le ia în brațe, le întoarce pe dos și le face să pară scrise pentru ea. Și dacă n-a ajuns, încă, pe covorul roșu, îl poartă în suflet la fiecare intrare în scenă.
P.S. Miha este singura persoană din trupă care ne aduce BUCURIA…și alte dulciuri (vermut, rum cognac…această informație este interzic copiilor sub 12 ani, genul actorului-dramă)
Laurențiu Bobeică
Dă-i un microfon și un spectacol de cărat și-l recunoști imediat pe Laurențiu. E genul de om care a pus trupul la propriu pentru teatru. Iar coloana vertebrală a cerut despăgubiri.
E impulsiv (cum altfel la Impuls?), imprevizibil și vocea de la radio care te trezește… sau te bagă în ceață.
Suflet mare, trup pe măsură. Un munte de om, o colecție de uși închise, dar ambiții nemărginite și ziduri sparte.
Scrie versuri, le cântă (pardon, te încântă) și, mai ales, păzea! Ce nu știi despre el e că boxul l-a propulsat din ring pe scenă. Dem Rădulescu la fel. Coincidență? Nu știm.
Laurențiu are ceva ce nu poți învăța la nicio facultate de teatru: pașii. La el până și pașii au personalitate. Când vine vorba de roluri mari, Bobeică are o înțelegere tacită cu ele: el apare, ele i se dau. Îi e ușor să fie Don Juan sau haiduc… ce să-i faci dacă unii au primit cadou picioare lungi și o mamă natură înzestrată. Și adevărul e că… n-avem ce face, îl ținem, îl dăm roluri mari și ne prefacem că-i facem un favor.
„Un loc bun de muncă” e la Impuls. Restul e trecător.
El e Laurențiu al nostru, pasagerul cu bilet de fondator, dar și asul care apare și dispare când trebuie să faci careul, dar când îl ai pe teren, e titularul absolut.
Dacă nu-l găsești pe scenă, caută-l la radio. Dacă nu e nici acolo, probabil caută altă fereastră prin care să intre.
Bianca Totolici
Tic Tac, Tic Tac – și Bianca a visat.
Tic Tac, Tic Tac – trenul l-a ratat.
Tic Tac, Tic Tac – ceasul e stricat.
Tic Tac, Tic Tac – iar a-ntârziat.
Bianca Totolici, lebăda noastră neagră cu suflet de petrecere.
De la salsa la balet, de la teatru de stat la independent, Bianca plutește cu grație printre alarme uitate și ceasuri stricate.
E mereu în mișcare, mereu între două spectacole, mereu prezentă chiar și când întârzie.
Nu-i poți reproșa nimic, regizorii o distribuie, publicul o iubește, iar ea le vrea pe toate. Rolurile, emoțiile, costumele vintage, poveștile. Și le poartă pe toate cum numai o Nina poate. ( Bianca, de Cehov s-ai parte!)
Când lipsește, încurcă repetițiile. Dar când ajunge, ajunge cu totul: cu un chec improvizat, emoții proaspete și un zâmbet contagios.
E mai exotică decât o vacanță în Nibiru și mai lipicioasă decât picătura.
Când n-o vezi, o simți. Când o vezi, te întrebi cum poate să fie atât de ușor de camuflat în întuneric? Secretul ei! Noi știm sigur că Bianca e dulce, fină și colorată ca o ciocolată (Iar pentru cunoscători: ciocolata albă e ca berea fără alcool).
Iubește copiii, cărțile, teatrul. Are suflet de actriță și inimă de fetiță cu pantofi de dans în buzunar.
E omul petrecerii, spiritul unei trupe care o iubește exact așa cum e: prezentă, absentă, caldă, carismatică și uneori copleșitor de… Biancă.
Când nu joacă, dansează. Când nu dansează, gătește. Când nu gătește, visează. iar dacă întârzie, o iertăm. E greu să ții morțiș la oră când vine cu glazură și carismă.
Cristian Gheorghiu
Mic la stat, mare la joc – Cristian e dovada că nu-ți trebuie mulți ani sau centimetri ca să umpli o scenă.
Deși e cel mai tânăr din trupă, i-a ținut piept uriașului Matei din 12B cu o precizie scenică de chirurg și o inimă cât o sală plină.
Zâmbet cald, privire tăioasă și dorință de rigoare aproape militară.
„Lupul nostru de pe Wall Street”, nu pentru cât de calculat e, ci pentru cum rupe scena în două când prinde momentul.
Dacă DiCaprio s-ar fi născut în Brăila și ar fi mers la facultate în România, sigur s-ar fi numit Cristian Gheorghiu.
Poate puțin mai scund. Poate cu mai puțini fani. Dar garantat cu mai multă grijă pentru mizanscenă.
Cristi nu „joacă”, arde. Cu aprinderi fulgerătoare și porniri sincere, nu se teme să dea cu capul de zidul scenei doar ca să simtă că e viu.
Artist ambițios, cu o inimă deschisă spre tot ce e fragil, uman și autentic.
Nu-și ascunde vulnerabilitatea, dimpotrivă, o transformă în forță. Trăiește cu neliniște creativă, dar și cu un curaj tăcut, care îl face prezent, viu, profund.
Iar dacă n-are replică pe scenă, sigur are o glumă. Sau o rețetă. Actor, bucătar, om. În toate cele trei, cu gust.
Marius Avramescu
Gânditorul echipei, cu privirea unui legionar rătăcit între două epoci și dilemele unui artist prea conștient. Îl vezi și simți că în capul lui e un monolog interior care n-a mai luat pauză din 2014.
Când apare la repetiții, se lasă cu întrebări existențiale și umor involuntar. Când joacă, se lasă cu replici care rămân, fie în minte, fie în inimă, fie în zona aia gri în care îți spui: „Nu știu ce-a fost asta, dar mi-a plăcut!”
E omul care pare mereu într-un film alb-negru cu replici de stand-up. Și totuși, sub aerul de gânditor și sarcasmul care uneori mușcă mai tare decât replicile din scenă, e unul dintre cei mai serioși oameni din echipă.
Îți dă impresia că nu-i pasă de nimic, dar când e să tragă cortina la final, el e încă acolo. Cu tot cu întrebările lui.
Are vibe de personaj secundar cu potențial de rol principal, dar numai dacă-l rogi frumos. Sau dacă îl plătești. Sau dacă nu are altceva mai bun de făcut.
Marius e cel care nu face zgomot, dar lasă ecou. Cu o privire din aia care ar putea porni un film horror, și cu o voce care ți-ar putea vinde liniște sau angoasă, depinde de zi.
„Am față de psihopat și de legionar, dar îmi place să cred că nu sunt. Ori asta, ori sunt în negare. Actor de teatru și film. Stand-up-er ocazional. Gânduri multe, răspunsuri puține. Și da, rămân în mintea oamenilor. Poate și pentru că sunt frumușel.”
Marius are darul rar de a face liniștea să pară adâncă, nu goală, și de a umple scena fără efort. E genul de actor care îți arată că nu trebuie să urle ca să-l auzi, nici să caute atenția ca să o primească. Și dacă uneori pare că plutește într-o altă lume, adevărul e că tocmai de acolo aduce rolurile cele mai vii. Într-o trupă de „IMPULSivi”, el e paradoxul: calmul care te neliniștește și tăcerea care spune tot.
Aurelian Gheorghe
Aiurelul nostru cu suflet mare și eșarfe dispărute misterios.
În fiecare trupă trebuie să existe un personaj care pare ieșit dintr-o schiță de Caragiale, dar care în scenă se transformă în poezie pură. La noi, acest rol e bifat cu grație de Gheorghe Aurelian, cunoscut și sub numele de Aiurel, pentru că da, e… aiurit.
E genul de coleg care poate uita orice: textul, ora repetiției, costumul pentru premieră. Dar nu și replica preferată: „M-am gândit.”
Și atât. Niciun cuvânt în plus. Atât de sincer, atât de Aiurelian, încât… nu mai ai nimic de adăugat. Te dezarmează cu naivitatea lui.
Aurel e actorul care vine pe scenă cu tot cu inima lui. E cald, viu, vulnerabil, cu un interior bogat și o capacitate rară de a emoționa. Când joacă, devine aur. Când tace, auzi cum îi clocotește sufletul.
Și totuși, din toate încurcăturile lui, reiese mereu ceva neașteptat de valoros – ca și cum ar reinventa arta improvizației fără să-și dea seama. Publicul îl iubește pentru că e autentic: nu joacă un rol, ci pare că-și aduce bucăți din suflet direct în replică.
Mai are și super-puterea de a spune „Am înțeles” cu cea mai convingătoare față din lume. Dar el n-a înțeles…repetiții, de trei ori, cu pauze și explicații suplimentare, până când brusc lumină: „Aaaa, acum da!”, moment în care te întrebi dacă să râzi sau să plângi.
Și când crezi că e pierdut complet în lumea lui, vine cu o scânteie care luminează scena mai tare decât orice reflector. Cu Aurel, niciodată nu știi dacă urmează o gafă monumentală sau un moment de geniu – și exact asta îl face imposibil de înlocuit.
Gabriel Lungu
Ochiul, filtrul și Photoshop-ul viu al Asociației Teatrul Impuls
Gabi e omul din spatele camerei care reușește să facă imposibilul: să ne scoată pe toți nemișcați, zâmbitori și (aproape) fotogenici. Dacă noi vedem lucrurile „în mare”, el vine cu rigla, cu pixelul și cu unghiul salvator. La el, un detaliu nu scapă nici dacă se ascunde în colțul ecranului.
Face poze, afișe, grafică, video, regie de moment și, când e nevoie, dă indicații mai clare decât Google Maps pe „fastest route”. Creativitatea lui e HD, ideile curg în 4K, iar răbdarea… ei bine, are răbdare chiar și când îi cerem să facă „să pară mai… vechi, dar nu prea…”. Și, surpriză: chiar reușește.
În echipă, Gabi e filtrul care nu corectează doar culorile, ci și cearcănele și stările de spirit. Editorul care știe că povestea noastră se spune cel mai bine cu lumina potrivită. Omul care transformă „poza de grup” într-un moment, și momentul într-o poveste.
Disponibil oricând, cu orice și pentru oricine din echipă, Gabi a dezvoltat un skill rar: traduce instantaneu fraze precum „vreau să fie mai… vechi”, „poți să o faci să arate mai… intensă?” sau „nu știu ce lipsește, dar lipsește ceva”. Și culmea, chiar reușește.
Cu el prin preajmă, niciun cadru nu iese blurat, niciun plan nu rămâne pe hârtie și niciun zâmbet nu scapă nepublicat. Legenda spune că dacă ai stat lângă el mai mult de două secunde, e deja prea târziu – ai devenit poster oficial.
Daniela Berescu
„Ea este Dana, colega mea…”
A, nu… (ne-a cam luat valul), dar da, Dana e și colega noastră, dar nu orice colegă, e specialistul nostru de marketing cu suflet de marshmallow.
A intrat în echipă ca prin magie, de parcă cineva ar fi spus „Abracadabra, avem nevoie de un om de marketing!” și ea a apărut. Ca o notificare care apare fix când trebuie și nu dispare nici cu swipe.
Dana nu e doar „specialista noastră de marketing”, e omul care știe să coacă planuri de promovare după personalitatea fiecăruia dintre noi, de parcă ar fi regizor de reclame, dar cu suflet de poet și simț de hacker.
E dulce și alintată, cum n-ai crede că poate fi un om de marketing… sau o mamică de copil năzdrăvan. Dar apoi îți trimite mesaje kilometrice cu indicații clare, precise și imposibil de evitat: unde, când, de ce și cum să postăm. Și le scrie cu atâta convingere, încât dacă n-ai fi actor, te-ai apuca de marketing doar ca să-i faci pe plac.
E prezentă non-stop, cu un ochi pe Instagram, altul pe Canva și amândoi pe Facebook. Și da, dă direcții mai ceva ca un regizor, doar că unul blând, amuzant și irezistibil de persuasiv.
Dana e hacker-ul care ne-a spart parolele de la lene și dezorganizare și ni le-a rescris cu hashtag-uri, stories și reels.